George Enescu, maxima figură a muzicii clasice româneşti al secolului XX-lea, s-a născut şi a crescut în zona moldavă românească, o regiune cu caracteristici culturale şi lingvistice specifice, a cărei trăsături erau mult mai notorii în timpul său, înainte ca presiunea modelului academic actual astăzi dominant să şteargă urmele dialectale. Ceea ce se cunoaşte în denumirea popular ca grai moldovenesc, prezintă nişte trăsături de pronunţare foarte speciale, recunoscânduse în ziua de azi câteva aspecte la persoane de vârstă înaintată.

 

Pornind de la un studiu foarte detaliat al elementelor sonore ale acestei pronunţări caracteristice, care combină o marcată ascensiune a frecvenţei sunetului, a vocii pe silabele accentuate cu o prelungire a duratei acestora, cu alte aspecte particulare ca palatalizarea anumitor consoane, această teză propune o recitire a figurii ambivalentă a lui Enescu ca interpret şi compositor, realizată prin intermediul diferitelor sistema ritmice din tradiţia folclorică la care el a avut acces şi care apar în muzica sa, aşa cum şi puţinelor dar importantelor înregistrări pe care ni le-a lăsat în calitate de pianist.

 

În această teză se aplică aceşti parametri trecuţi prin filtrul sistemului ritmic românesc numit parlando rubato, un sistem care variază în funcţie de pronunţare. Luând ca referinţă un repertorio amplu, în special Sonata op. 24 nº 1 şi Pièces Impromptues op. 18, de Enescu, teza propune crearea unei interpretări personale fundamentată într-o idee de ritm care să nu fie aritmetică, care să regândească sensul proporţiilor ritmice presente în partitura într-un context coerent şi argumentat și care să permită recompunerea figurilor ritmice scrise, transformându-le în ritmuri şi intensităţi proprii pronunţării graiului moldovenesc.